my dress-up Darling / Kisekoi a fost întotdeauna fermecător, dar a atins un nou nivel cu o continuare care este mai sălbatic creativă, tematică mai strânsă și, în acest proces, mai diversă în subculturile pe care le explorează. Să săpăm în schimbările de producție care au plătit atât de extraordinar de bine!
Primul sezon al My Dress Up Darling / Sono Bisque Doll wa koi wo suru , la care ne vom referi la o kisekoi pentru a ne salva că bucura unui titlu, a fost o adaptare perfect rezonabilă a unei serii de plăcere. Cu toate acestea, a fost o încapsulare reductivă a ceea ce cuprinde lucrarea inițială. Înțelegeți-vă, acesta nu este întotdeauna un aspect negativ, cu atât mai puțin un de tranzacție. Dacă este ceva, ai putea argumenta că este firesc ca adaptările să se întâlnească așa; Este mult mai ușor să proiectezi o experiență strâns concentrată, cu previziunea publicațiilor de lungă durată sau chiar terminate, în timp ce autorii originali care tocmai și-au început lupta de lucru cu necunoscutul. Anumite serii au fost îmbunătățite în mod demonstrat prin adaptările lor din această cauză, fie prin vărsarea elementelor care, în retrospectivă, au fost o potrivire penibilă sau prin simple alegeri de accent.
când vine vorba de Kisekoi, însă nu cred că a fost cazul. Din nou, nu considerați acest lucru ca o critică aspră a primei sale emisiuni TV, care a fost solidă în general. Oricine a văzut-o poate atesta că livrarea sa a variat de la un sunet din punct de vedere tehnic la uneori excepțional, cu standarde de animație confortabil peste norma anime-ului actual TV. Și totuși, sosirea continuării sale demonstrează existența unui potențial mai larg pe care nu l-ar putea atinge pentru prima dată.
Sezonul 1’s”848″Înălțime=”477″>
Cu un aspect pentru care cu greu puteți da vina pe echipa creativă pentru: numărul de episoduri. Cu un singur curs la dispoziție, personalul a făcut cea mai bună alegere la dispoziție pentru ei și a procedat într-un ritm măsurat, chiar dacă asta însemna că nu vor ajunge la arcuri (cele mai recente la acea vreme), unde manga își atinge cu adevărat pasul. Cu toate acestea, întotdeauna plăcut, Shinichi Fukuda lucrarea durează un timp pentru a se ridica dintr-o comedie romantică drăguță, care afirmă un mesaj care sună frumos, la una în care aceste credințe sună pe fiecare pagină cu tipul de convingere pe care nu îl poate ajuta să-și cumpere orizonele. Respectul său pentru primul nu ar putea fi pus în discuție; Mai mult de câteva capitole ale seriei, inclusiv acele etape anterioare, sunt atât de amănunțite în reprezentarea hobby-ului, încât ar putea servi drept tutoriale. Acest lucru s-a tradus și în primul sezon al anime-ului, oferind o privire incontestabil iubitoare asupra subculturii… sau mai bine zis, în felia sa prezentă în materialul pe care ar avea timp să-l adapteze. Acest lucru a fost suficient pentru a face gesturi spre idei precum fandomul proactiv și creația derivată ca modalități valoroase de a-ți canaliza dragostea, precum și impulsul împotriva presiunii societale despre ceea ce ar trebui să ne placă. În timp ce acestea sunt teme care însoțesc în mod natural Gojo și Marin de-a lungul romantismului lor în devenire, acestea încă nu sunt complet formate în această etapă. Conceptele se simt oarecum detașate de cele mai importante momente ale producției și pur și simplu nu sunt toate cele legate de realitățile majorității oamenilor din cultura pe care o explorează. Aceste teme sunt, pe scurt, un pansament adecvat de ferestre pentru un romcom drăguț.
într-o oarecare măsură, că îngustarea în aromă se reduce la execuție. Dacă vă spun să închideți ochii și să vă imaginați câteva secvențe memorabile din primul sezon, știu de fapt că o combinație de înfățișare, o înfățișare volumetrică a corpului lui Marin în haine neplăcute au apărut în mintea voastră. Aceasta nu este o încercare de a rușina pervertiții în rândul cititorilor noștri-pe site-uri care vizează aprecierea artei, perversiunea este un fel de ecuson de onoare în primul rând. Ceea ce vreau să spun, totuși, este că aceste secvențe au primit un nivel de livrare memorabilă, în mod clar remarcabilă, pe care seria nu și-ar putea permite în mod obișnuit. It’s an unevenness in impact value (even with the floor still being respectable) that gives off the false impression that those moments are all that the series is about.
It’s worth noting that, when looking back on the first season for a series of Febri interviews, series Director de director: (監督, Kantoku): persoana responsabilă de întreaga producție, atât ca factor de decizie creativă, cât și ca supervizor final. Aceștia au depășit restul personalului și, în cele din urmă, au ultimul cuvânt. Cu toate acestea, există seriale cu diferite niveluri de regizori-director șef, director asistent, director de episoduri în serie, tot felul de roluri non-standard. Ierarhia în aceste cazuri este un scenariu de caz după caz. Keisuke Shinohara a recunoscut că a presupus inițial că Kisekoi a fost doar bomboane pentru ochi pentru băieți. Abia când a citit mai departe, s-a trezit profund atras de luptele lui Gojo ca creator; În ciuda faptului că a fost în diferite domenii, și-a găsit arcul de a rezona cu oricine a investit în realizarea lucrurilor. De asemenea, prin aprofundarea mai mult în serie, el a ajuns să aprecieze portretizarea sentimentelor lui Marin într-un mod definit, la fel de important-un contrast cu tendința Danseimuke Romcom de a încadra femeile ca obiecte de urmărire necunoscute. Acesta pare a fi un sentiment împărtășit între echipă, ca Aniplex șef producător Nobuhiro Nakayama Recent a fost referit la seria „Shoujo, care este mai multe aspecte din cauza acesteia. parte din Kisekoi. Urmărim doi adolescenți, fiecare din propriul lor unghi de penibil, încercând să-și dea seama de sexualitatea lor. Unul dintre ei este suficient de încrezător în corpul ei pentru a încerca să cosplay pentru personaje provocatoare din jocurile pentru adulți; Evidențiarea relației dintre o serie cu această temă și reprezentarea corpurilor, precum și faptul că îi plac destul de mult jocurile porno. Și, ceea ce este probabil cel mai important, Fukuda nu se ascunde că îi place să o înfățișeze pe Marin într-un mod sexy. Având în vedere această premisă și accesul echipei la câțiva artiști de personaje excepționali, care vor ieși din fericire pe toate aceste secvențe, nu este nici o surpriză și nici un dezavantaj pe care multe puncte de reper în primul sezon corespund Racy Marin Cuts. Dacă judecăm pur și simplu execuția, problema este mai mult-fie din cauza percepției sau a slăbiciunii relative-sunt celelalte părți ale lui Kisekoi S1 care nu a lovit cu aceeași forță.
pentru început, este important să ne amintim de contextul producției din primul sezon. Deși este bine făcut pentru standardele de anime TV, nu putem uita că a urmat implozia absolută a Prioritatea ouălor minunate . Deși ambiția Shoutta Umehara în timp ce un producător de animație alimentează ceea ce este, fără îndoială, cea mai prestigioasă echipă a lui Cloverworks, el a depășit-o din când în când până la punctul de a deveni, de asemenea, supărătoare. El nu este în niciun caz un lider crud care îi exploatează pe ceilalți, ci mai degrabă tipul de erupție cutanată care se îndreaptă chiar și misiunile suicidare; Nu uitați că persoana pe care WEP a trimis-o la spital a fost el însuși. Atitudinea lui la acea vreme este ceva care a evoluat treptat-în moduri care ar afecta ulterior cel de-al doilea sezon al lui Kisekoi-dar mai mult decât orice, a fost acea epuizare mentală și fizică post-țesătură care a târât standardele pentru următorul lor proiect înapoi pe pământ. Primul sezon al lui Kisekoi a acceptat un prag mai mic de consecvență și calitate pentru arta personajelor, și, mai degrabă, notoriu, a prezentat două episoade complet externalizate ( #03 la Traumerei Animation Studio și #07 pentru pista Lapin). Este o producție solidă, dar însăși definiția reținerii. Având în vedere acest context, în mod înțeles.
Un alt motiv pentru care ocazional Shot a ieșit în evidență deasupra celor mai multe, și motivul pentru care am introdus ideea de percepție mai devreme, este acel director de director al seriei: (監督, Kantoku): persoana responsabilă de întreaga producție, atât ca un producător de decizie creativ, cât și ca supervisor final. Aceștia au depășit restul personalului și, în cele din urmă, au ultimul cuvânt. Cu toate acestea, există seriale cu diferite niveluri de regizori-director șef, director asistent, director de episoduri în serie, tot felul de roluri non-standard. Ierarhia în aceste cazuri este un scenariu de caz după caz. Shinohara este lipsită de caracter de natură. Începutul primului sezon a fost deja suficient pentru a ilustra faptul că, chiar și atunci când folosește exagerarea, El o face într-un mod calculat, încât să-i luați livrarea convingătoare pentru a fi acordat . Prin tehnică și spirit, el își folosește poziția de director pentru a proteja imersiunea privitorului de a se spulbera. Este posibil să nu fie un realist strict, dar are tipul de viziune la pământ care îl obligă să înfățișeze reflectoarele figurative în modul în care ai arăta lumini reale. În timp ce nu a lăsat niciodată deoparte simțul umorului operei originale, au fost alți regizori de episoduri din primul sezon care s-au sprijinit mai ostensibil de el. Mai ales atunci, Shinohara a fost fericită să urmărească un sentiment de transparență; Fiind autentic în portretizarea oamenilor și a subiectului, lăsând artificiul până la alții.
Când vine vorba de primul sezon, episoade precum numărul 11 au oferit tipul de frecare la care Shinohara este mai natural aversă; În urma conducerii unui anumit regizor care a fost ulterior pus în fruntea continuării, acesta a arătat un Kisekoi de obraz, care era dispus să se joace cu natura farcicală a personajelor ca 2d active puteți juca cu . Dar, dintr-un unghi cu totul diferit, adevăratul punct culminant a fost al optulea episod condus de Yusuke Kawakami . La început, o cheie de scenă îndelungată animată de kerira prezintă tipul de reprezentare carismatică din foile pe care altfel le vedem doar în scene picante în sezonul 1. Pe măsură ce te aventurezi mai departe în episod, reprezentarea unei serii de fete magice mai vechi face concesii pentru autenticitate în favoarea regulii cool. Un sentiment mult mai palpabil al atmosferei decât ceea ce întâlnești în restul spectacolului oscilează între temere și vulnerabilitate atunci când un personaj se deschide către Gojo, apoi se schimbă la fel de repede către hilarious vizual hijinks
Spre deosebire de inconștientitatea lui Shinohara, StoryboardStoryboard de la Kawakami (絵コンテ, Ekonte): The Blueprints of Animation. O serie de desene de obicei simple care servesc ca scenariu vizual al Anime, desenate pe foi speciale cu câmpuri pentru numărul de animație, note pentru personal și liniile de dialog potrivite. Mai mult este tipul de a te opri cu mândrie în piesele tale. Există un sentiment comun de eleganță care îi permite să existe în cadrul directorului de serie, dar execuția este mult mai ostentativă și mai excesivă. Nu căutați mai departe de descoperirea lui Juju față de identitatea și visele sale, transmisă printr-o suprapunere clară a reflecției ei și a unei ținute magice de fete. Întregul segment final cu Marin și Gojo pe plajă este o portretizare eterică a primilor; Din prima dragoste, primele ieșiri la plajă și pentru prima dată când te respect de un pescăruș, pentru că rămâne o prostie chiar și cu acele vibrații din lume Kawakami și restul echipei au acordat-o. Episodul prezintă, de sus în jos, meșteșuguri superlative și livrare complet memorabilă într-un sezon în care vârfurile tind să vină altfel într-o singură aromă.
Nu se poate nega faptul că există o diferență fundamentală între direcția unui individ orbitor precum Kawakami și mâna constantă a lui Shinohara. Directorul de director al seriei: (監督, Kantoku): persoana responsabilă de întreaga producție, atât ca factor de decizie creativă, cât și ca supervizor final. Aceștia au depășit restul personalului și, în cele din urmă, au ultimul cuvânt. Cu toate acestea, există seriale cu diferite niveluri de regizori-director șef, director asistent, director de episoduri în serie, tot felul de roluri non-standard. Ierarhia în aceste cazuri este un scenariu de caz după caz. El însuși a făcut aluzie la ea, așa cum se vede într-unul dintre numeroasele interviuri organizate pentru lungmetrajul Kisekoi S2 de pe NewType septembrie 2025. Având în vedere stilul său atent, dar în cele din urmă, un stil liniștit, Shinohara neagă cu umilință să aibă tipul de gravitate al colegilor săi mai carismatici. În timp ce există un model în această industrie în care magnetismul se corelează cu flamboyancy, Shinohara se întâmplă să greșească în mod demonstrabil-așa cum se vede că acele vedete mai renumite public își scandează numele ori de câte ori apare în știri, arătând apreciere pentru meșteșugul său într-un mod amuzant. Este posibil să nu iasă în evidență în același mod, dar precizia tehnică a lui Shinohara este foarte apreciată de cei care lucrează alături de el. Și dacă ar fi plasat într-un mediu mai favorabil, cu o experiență ceva mai mare sub centură, ar putea câștiga asupra spectatorilor cu la fel de mult entuziasm. Măreția lui poate fi mai dificilă de înțeles decât cu acei regizori de vedetă mai excesivă, dar farmecul său nu este mai puțin.
și, prin urmare, cue Kisekoi sezonul 2, proiectul care i-a permis lui Shinohara să trăiască până la această potențial.
dacă ai fost surprins de felul în care această secvență se îmbunătățește în esență în fiecare zonă, ai avut mintea potrivită. Cu excepția rarului înlocuire a personalului care se ridică în bine, rezultatul mai natural pentru secvențe este de a începe o ușoară tendință descendentă. Menținerea nivelului inițial sau chiar o ușoară îmbunătățire sunt în cărți, dar orice lucru mai plin de speranță decât acesta flirtează cu amăgirea. Pentru a spune pur și simplu, este obișnuit ca proiectele inițiale să fie sinonime cu cele mai puternice investiții și mai multe echipe puternice; La urma urmei, angajamentul pe termen lung al personalului calificat este cel mai dificil de asigurat și, prin natură, sechelele vin fie cu un fanbase deja securizat, fie cu certitudinea că seria nu este un succes. Nu este ca și cum nu există exemple de al doilea sezoane care sunt mai puternice, mai multe lucrări convingătoare, dar cu siguranță nu puteți lua upgrade-uri mari în departamentul de producție. Am menționat deja câteva motive care au intrat în joc. Merită să ne amintim că aceasta este doar a patra încercare a lui Shinohara în direcția seriei și că primele două cazuri s-au întâmplat să fie Black Fox (unde a fost un fel de înlocuitor pentru the Teach the Kazuya Nomura ), plus coaja prăbușită a a3 că a împărtășit cu un alt director în sus și de comun. Kisekoi se simte ca prima sa încercare de a conduce un proiect serios, astfel încât o îmbunătățire considerabilă până la momentul continuării este rezonabilă. Mai ales când, în comparație cu acea depresie post-țesătură, acest proiect a sosit într-un moment în care linia de producție a lui Umehara și anumite părți ale Cloverworks sunt… înfloritoare cât puteți în timp ce sunteți în mod demonstrabil prea ocupat, să zicem. Nu este ideal, dar în mod clar un mediu mai bun pentru un director de regizor de serie mai matur: (監督 監督, Kantoku): persoana responsabilă de întreaga producție, atât ca factor de decizie creativă, cât și ca supervizor final. Aceștia au depășit restul personalului și, în cele din urmă, au ultimul cuvânt. Cu toate acestea, există seriale cu diferite niveluri de regizori-director șef, director asistent, director de episoduri în serie, tot felul de roluri non-standard. Ierarhia în aceste cazuri este un scenariu de caz după caz ..
sărind direct în primul episod din sezonul 2, ceea ce înseamnă că Kisekoi #13 în urma numerolării oficiale, prezintă aceste îmbunătățiri substanțiale din întregul bord. Shinohara nu și-a aruncat niciodată tendințele, dar, așa cum a explicat în interviul NewType menționat mai sus, a vrut să lărgească gama de expresie. În opinia sa, trădările ocazionale ale realității obiective fac ca lucrurile să fie mai interesante atât pentru spectatori și creatori. Armed with that new mindset—and the collaboration of a certain key member in season 2’s team—he set off to storyboardStoryboard (絵コンテ, ekonte): The blueprints of animation. O serie de desene de obicei simple care servesc ca scenariu vizual al Anime, desenate pe foi speciale cu câmpuri pentru numărul de animație, note pentru personal și liniile de dialog potrivite. Mai mult și direcționați această reintroducere către serial.
Dacă intenționați să măsurați Shinohara, scena strălucitoare de la sfârșitul episodului ar putea fi cel mai bun exemplu de ceea ce este capabil de această dată. Înconjurat de extrovertiți în petrecerea de Halloween în care a fost târât, Gojo este obligat să-și înfrunte nesiguranțele; El aparține cu adevărat cu ei și, de fapt, aparține oriunde când interesele sale nu se conformează normelor de gen? Aceste temeri sunt livrate prin text precis, în timp ce ne-am adus în psihicul său , arătând excelența tehnică obișnuită, dar și dorința de a crește abstracția. Shinohara reușește la această nouă provocare de a evoca ceva mai mare decât realitatea materială a scenei și, în același timp, încă joacă în limitele setării sale într-un mod amuzant. Până la urmă, întreaga scenă continuă timp de câteva minute, deoarece puteți auzi cântarea preferată a tuturor ( mai degrabă Haruhily ) în fundal. Și așa, după ce a trecut de la temerile lui Gojo la un sentiment plăcut de acceptare, punctul culminant al cântecului o lasă să pivoteze imediat la o întrebare publică, greșită, greșită, despre dacă cele două oportunități se întâlnesc. Binecuvântați-vă Nowa și binecuvântați-vă Shinohara.
80 de tăieturi în jurul scenei karaoke, inclusiv aproape fiecare apariție a lui Nowa, au fost desenate de Hirohiko Sukegawa. Aceasta nu este o coincidență: el a numit cât mai mult DIBS pe personajul său preferat, extinzându-și îndatoririle chiar și dincolo de spectacolul în sine. Echipa i-a permis să deseneze O mulțime de în plus Ilustrații Pentru a însoți copertile de cântece ale lui Nowa (de ce are un gust atât de mare?) De-a lungul sezonului 2, până la punctul în care autorul inițial a luat în considerare eforturile sale foarte concentrate. Și așa, pe măsură ce sezonul s-a încheiat, She Drew Nowa în modul Oshikatsu… peste animatorul real Sukegawa , care și-a prezicat mintea în ceea ce privește animatorul real. De asemenea, în timp ce vorbim despre clipul de mai sus, modul în care sunt listate numele și vârstele cu siguranță se simte o reminiscență a unei scene iconice FLCL. Bănuiesc că un anumit director de asistență a venit cu acest detaliu.
La fel cum sfârșitul episodului este excelent, la fel și începutul. Această structură este, în primul rând, o mare mișcare prin adaptare. O mare parte din etapele timpurii ale celui de-al doilea sezon se bazează pe mici schimbări ale fluxului materialului sursă și cred că au reușit obiectivele lor; În cazul primului episod, pentru a ne întâmpina înapoi cu ceva care încapsulează totalitatea farmecului lui Kisekoi, mai degrabă decât să procedăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nicio pauză. Și așa, la fel cum a făcut ocazional predecesorul său, sezonul 2 începe cu O parodie de gen ridicol de distracție condusă de kai ikarashi 美術監督, pe care o conduce și de licitație bună. Bijutsu Kantoku): persoana responsabilă de arta de fond pentru serie. Aceștia desenează multe tablouri de artă care odată aprobate de directorul seriei servesc drept referință pentru medii de-a lungul seriei. Coordonarea în cadrul departamentului de artă este o setare obligatorie, iar designerii de culori trebuie să lucreze împreună pentru a crea o lume coerentă. Ryo Konno.
Pe măsură ce domeniul de aplicare al seriei se extinde, la fel și aceste aspecte amuzante asupra pieselor sale de ficțiune din univers. Ele includ mai multe colțuri ale hărții Otaku și devin mai pline de parcurs, mai ales într-o adaptare care le imaginează mult mai departe decât strălucirea din manga. În urma stiloului lui Ikarashi, acesta devine mai mult… totul. Mai mult. Acesta este în esență modul în care Shinohara vorbește despre palul său Ikarashi: cineva în care poți avea încredere nu doar pentru a obține ceea ce face aluzie de poveștile tale, dar care te va depăși, extinzându-l mult mai departe. Tsucom este o serie hardboiled, dar goofy, care ar trebui să te facă să mergi La naiba, asta a fost distractiv , și asta este exact ceea ce a venit Ikarashi cu Ideea Roug altcineva a fost cel care l-a curățat într-un storyboardboard de bord (絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ 絵コンテ, ekonte): The Blueprints of Animation. O serie de desene de obicei simple care servesc ca scenariu vizual al Anime, desenate pe foi speciale cu câmpuri pentru numărul de animație, note pentru personal și liniile de dialog potrivite. Mai mult. Aceeași persoană i-a alimentat idei pe întregul sezon, devenind, probabil, principalul vinovat pentru schimbarea tonului lui Kisekoi. În sfârșit, este timpul să vorbim despre favoritul fanilor Yuusuke „Nara” Yamamoto , care a luat o poziție proactivă în rolul său recent dobândit de director de director de director al serialului asistent: (監督, Kantoku): persoana responsabilă de întreaga producție, atât ca producător de decizie creativă, cât și pentru producătorul de decizie creativ. Aceștia au depășit restul personalului și, în cele din urmă, au ultimul cuvânt. Cu toate acestea, există seriale cu diferite niveluri de regizori-director șef, director asistent, director de episoduri în serie, tot felul de roluri non-standard. Ierarhia în aceste cazuri este un scenariu de caz după caz .. După cum observă el în interviul NewType pe care îl împărtășește cu bunul său prieten și animatorul principal Naoya Takahashi , domeniul de aplicare și specificul acestui rol variază foarte mult în funcție de mediul înconjurător și de proiectul dat. În acest caz, atingerea lui Nara a fost atotcuprinzătoare în modul în care, în mod normal, este doar liderul proiectului; Întotdeauna prezent încă din ședințele de scenariu și implicate în alegeri pentru episoade în care nu a fost creditat și în mod explicit. Acordând oricui atât de multă implicare ar trebui să aibă un efect, cu atât mai puțin un creator cu o personalitate la fel de îndrăzneață ca cea a lui Nara.
În acel interviu, Takahashi evidențiază calitățile lui Nara ca director ca ceva unic pentru fondul său. Aș fi de acord în mare măsură cu părerea lui că, de fiecare dată când animatorii de personaje deosebite trec în roluri regizorale, ei tind să pună mult accent pe frumusețea și soliditatea tehnică a împușcăturilor, autenticitatea actoriei și fluxul mecanic al storyboard-urilor. Acestea sunt, desigur, calități pozitive-și, de asemenea, o parte pe care Nara nu a pierdut-o cu adevărat. Cu toate acestea, în procesul de schimbare a rolurilor, el a devenit un artist mult mai investit în ideea simplă de a distra publicul și de a-i lua prin surprindere. Acesta este un lucru pe care fanii Bocchi the Rock au ajuns să-l aprecieze cu adevărat, deoarece episoadele sale din primul sezon au fost printre cele mai puțin ortodoxe pentru ceea ce era deja o comedie excentrică. Cu toate acestea, este demn de remarcat faptul că dorința de a-i surprinde pe telespectatori prin surprindere cu o diversitate de materiale este un lucru pe care Nara l-a expus în prealabil ( Chiar și într-un alt spectacol Bocchi! ). Acest lucru sunt exprimate destul de clar. Desigur, nu este o singură cauză singulară. Am vorbit despre creșterea lui Shinohara, schimbarea abordării sale și modul în care sosirea lui Nara le-a alimentat în continuare pe ambele. Dacă facem un pas înapoi, este imposibil să disociem acest ultim punct de starea actuală a Bocchi the Rock; Un limbo neplanificat care a provocat nu doar personalul său, ci și energia pe care au dus-o pentru a se vărsa în Kisekoi.
În timp ce a existat întotdeauna suprapunere între aceste proiecte, în timp ce două serii gestionate de banda Umehara, modul în care personalul său și marginea comică a preluat Kisekoi S2 de la sine… așa cum face faptul că Bocchiul Kerorira s-a dus de la un animator de la Bocchi. Potrivit Umehara, acest credit este menit să reflecte poziția sa actuală ca cineva care transcende proiecte în cadrul studioului. Pe scurt, el este o figură fiabilă cu abilitățile de luare a deciziilor și de comunicare pentru a ajuta oricând, pe deasupra capacității sale de a desena mult.
Când vine vorba de Kisekoi S2, acea volum de muncă mai tangibilă se ridică la o deschidere animată cheie solo, asistența de efecte pentru jocurile lor de animație în comun, cu curățenie asupra celei mai mari episode: și a acestor bucăți de animație cheie (原画 原画, genga): Momente pivotante în cadrul animației, definind practic mișcarea fără a finaliza efectiv tăierea. Industria anime-ului este cunoscută pentru a permite acestor artiști individuali să-și exprime propriul stil. Pentru a rezerva sezonul. Pentru acest prim episod, ceea ce iese în evidență cel mai mult este secvența în care o marină destul de dezordonată trece printr-un rollercoaster emoțional lăsând imaginația ei un pic prea liberă; Aproape ca Kerorira animase la nesfârșit o creatură roz care experimentează asta în mod obișnuit. Strigă și la ultima tăiere, cu toți ceilalți ridicându-se pe comportamentul excentric al lui Marin, în timp ce un val de animație de fundal organic lovește ferestrele. Precizia Shinohara-ish în mâinile de animație capabile!
Pentru că artiștii ca el ies în evidență, este important să stabilim că marea creștere a valorilor producției este atotcuprinzătoare, care se extinde dincolo de orice individ. Din nou, acesta este ceva strâns legat de contextul producției sezonului 2 în comparație cu predecesorul său. Deși nu putem sublinia faptul că Cloverworks se află într-o stare de supraproducție, mai ales că studioul încearcă să încadreze că, ca pozitiv, având în vedere rezultatele pe care le obțin, este, de asemenea, incontestabil faptul că există îmbunătățiri tangibile ale infrastructurii lor. Pregătirea personalului lor (și uneori braconajul agresiv) a ajutat la construirea unei echipe studiare, mai bine pregătită. Bazându-se pe acel teren solid, mai degrabă decât în cadrul craterului pe care WEP l-a lăsat în urmă, sprijinul a fost pur și simplu mult mai puternic.
Deși a fost cheia solo animată de Kerorira, deschiderea a fost regizată și povestită de Yuki Yonemori. Integrarea sa fermecătoare a creditelor de producție atrage atenția, deși cred că inima secvenței este accentul pe care l-a pus pe materiale fizice —Something de importanță importantă în seria pe care a pus-o pe Cosplay. Merită să subliniem că secvența împrumută multe compoziții de la Nu lullaby , un videoclip muzical pe care îl sunt sigur că cineva ar fi legat de animația mondială, așa cum a văzut Yonemori de multe ori. Cred că modul în care sunt procesate este transformator și vine ca un nod respectuos, deși ar fi stat mai bine cu oamenii dacă ar fi strigat echipa inițială. Având în vedere regulile nerostite cu privire la mențiunile explicite ale altor lucrări, ideea ar fi putut fi doborâtă regretabil.
Nu mă înșelați, totuși: Kisekoi S2 are un succes unic. Deși cred că creativitatea amuzantă a lui Bocchi o propulsează în vârful lucrărilor lui Umehara, există un argument care trebuie argumentat cu privire la precizia atentă-nu în contradicție cu o execuție la fel de plină de viață-în cea mai mare parte a celor mai multe producții Kisekoi S2 care o face cea mai mare producție a acestei echipe. Shinohara însuși consideră că standardele pentru episoade precum premiera sezonului 2 este excesivă pentru televiziune. El nu a însemnat doar cele mai vizibile aspecte precum detaliile și polonezul artei personajelor, sau chiar gradul de articulare a animației, ci și evlavinele internării și picturii. Timpul îndelungat petrecut în episoadele anterioare ajută cu siguranță, deși regizorul subliniază, de asemenea, că linia de referință ridicată a abilității tehnice a redus foarte mult nevoia de reluare, ceea ce face ca acel grad de ambiție să fie posibil. Poate, cel mai bun mod de a-și descrie succesul este că se simte ca un sezon foarte fin reglat; O parte din acea ființă secretă, așa cum a dezvăluit, o echipă atât de bună încât au bătut multe lucruri mai întâi încercând.
pe care finețea o duce la cel de-al doilea episod al sezonului, ceea ce altfel face un swing tonal vizibil. Unul dintre punctele principale pe care trebuie să le înțelegeți pentru a aprecia schimbarea vizibilă a aromei între anotimpurile Kisekoi este că Nara a fost cu adevărat peste tot, etichetat împreună cu un director de regizor de serie: (監督, Kantoku): persoana responsabilă de întreaga producție, atât ca producător de decizie creativ, cât și de supervizor final. Aceștia au depășit restul personalului și, în cele din urmă, au ultimul cuvânt. Cu toate acestea, există seriale cu diferite niveluri de regizori-director șef, director asistent, director de episoduri în serie, tot felul de roluri non-standard. Ierarhia în aceste cazuri este un scenariu de caz după caz. care a fost fericit să-și absoarbă ideile. Și totuși, la fel ca concentrația de oxigen în atmosferă poate fluctua, la fel și densitatea particulelor de director scandalos (concept științific real). Aceștia tind să fie la cel mai înalt, desigur, în episoadele pe care Nara le-a regizat personal și storyboard-a menținut #14, #19 și #23.
După alegerea premierei de a rearanja evenimentele, astfel încât telespectatorii au fost primiți cu o doză mai completă de Kisekoiness, această urmărire ne va returna la o aventură pe care am sărit-o. Reajustările necesită redactarea a două povești distincte, dar livrarea lui Nara este atât de încrezătoare, încât nu ai lăsat să simți că nu există o viziune clară în spatele ei. Sigur, trecem de la continuarea bătăii Romcom cu privire la faptul că se întâlnesc cu cosplay și la linii de complot axate pe gen, dar ambele sunt livrate prin amestecuri de stiluri în mod similar eclectice. href=”https://bsky.app/profile/yuyucow.bsky.social/post/3ltrykeriyk2t”>his reminders that animation is composed of assets he can play around with. There’s that familiar sense of comedy built upon quick stylistic shifts whenever he can find a way to sneak it in; changing levels of stylization, of fluidity in the animation, and then subverting your expectations from an entirely new vector when you think you’ve cracked the pattern. Just like the Bocchi anime that episodes like this are so reminiscent of, it’s the consistent sense of surprise that becomes the glue between heterogeneous parts.
Since we talked about the opening sequence, we ought to introduce the ending as well. The closing sequence by VIVINOS is very reminiscent of their Pink Bitch Club series, taking Marin’s crush and her interest in fashion as an excuse to turn her into a bit of a menhera menace.
If we stop and appreciate the once again excellent animation, we can find plenty of examples of seemingly uncanny combinations of ideas leading to a richer outcome. With a director as quick to embrace cartoony aesthetics, you could assume that’s the route it’ll head in whenever there are comedic needs, but Nara successfully guides the team to get mileage out of less common approaches. Like, for example, ever so slightly dialing up the realism to make a sequence more amusing. As an embarrassed Marin storms away from Gojo, the level of lifelike detail in which the folds of his disguise are depicted—a bit exaggerated but not so much that they become a caricature—makes him look much creepier and thus funnier in this context. Even when the application of a style is more orthodox, the ability to alternate between them will keep you constantly engaged. After all, the same visit to a sick Marin can have outstanding examples of precision in animation and inherently funny betrayals of space. In a season with many outrageous visual tricks, even the seemingly more standard sequences can be inherently fun to look at.
One detail we’ve neglected to mention is that all those scenes arrived by the hand of the aforementioned main animator, Naoya Takahashi. Speaking to Newtype, he simplified the evolution of his role as going from a tactically deployed weapon across important moments in the first season, to handling large chunks at a time for the sequel. This is not to say that he no longer handled climactic moments, since we’re talking about an animator with a hand in the very last scene of the season. However, it’s true that he halved his appearances so take he could take over many cuts whenever he showed up as either key animator or supervisor.
Applied to episode #14, that meant drawing key animationKey Animation (原画, genga): These artists draw the pivotal moments within the animation, basically defining the motion without actually completing the cut. The anime industry is known for allowing these individual artists lots of room to express their own style. for virtually every single shot in the first half; the only small exceptions being Odashi and the regular Yohei Yaegashi making cute guest appearances, in rather different ways. Nara is particularly effusive about Takahashi’s mindset, as an animator whose interests are tickled by seemingly troublesome cuts that he’ll complicate even further, but it’s worth noting that the entire second half received the same holistic treatment by Maring Song. Given that its animation demands are just as diverse, the challenge couldn’t have been any easier.
Even with those assistants and the help of a solid lineup of 2nd key animators, having the episode’s two animation directors penning every single cut in the first place is quite the ask. And keep it in mind: it was an ask, not a spur-of-the-moment happening but a foundational idea in planning Kisekoi S2. Those Newtype features confirm as much, saying it was an episode conceived to be animated by a small team. While this one is noteworthy in how far they went with it, the desire to keep animation teams small is a defining trait of Umehara’s production line in recent times. From a creative standpoint, there’s an obvious reason to chase that goal: the natural sense of cohesion and full realization of a better-defined vision that you can get out of small teams. And from a management level, the idea that you may be able to offload this large a workload to just a few people—at least for certain tasks—is a dream come true.
While it’s positive that viewers have started paying attention to the composition of teams (who is part of them, their size, roles, etc), many are a bit too quick to assume that seeing fewer animators credited is immediately a sign of a healthier, straight-up superior production. Instead, they should be asking themselves if such a team was a natural fit for the production circumstances, and whether the level of ambition and quality standards match their possibilities.
Circling back to Kisekoi S2, then, we can say that episodes like this manage to maintain—and occasionally even raise—the project’s already impressive technical floor despite the small team. And what about the larger picture? Did this approach eventually push the production off the rails? Although things got tighter by the end, we can now say that it weathered the storm without requiring the level of unthinkable individual feats that protected the likes of Bocchi. In that regard, it’s worth noting that Kisekoi S2 showed an interesting level of restraint. Small teams of animators, but never as far as this one episode. A mere two episodes with a singular animation director, instead opting for duos as its default. Part of this comes down to the improvement of CloverWorks’ infrastructure (not to be confused with their planning) that we talked about earlier, but it’s also about that evolution in Umehara’s mindset; away from his most aggressive tendencies, less allergic to the concept of compromising, and instead interested in finding ways to minimize the negative effects from that.
It’s another one of Umehara’s favorite weapons that takes over the show with the next episode: character animation ace Tomoki Yoshikawa, who makes his debut as storyboarder and episode director. If his peers viewed Nara as a very entertaining aberration, Yoshikawa embodies straightforward excellence in his breed. As an animator, Yoshikawa’s work feels performed in a way that few artists’ do; so specific in its posing and demeanor that you feel as if the characters were actors who’d just been briefed by the director. And now that he genuinely occupies that position, you get that philosophy applied to an entire episode—often through his own redraws. The way people interact with objects and people’s gestures constantly stand out as deliberate. The way he accomplishes it makes his ostentatious brand of realism not particularly naturalistic, but its technical greatness and sufficient characterfulness justify its braggadocio air. Perhaps this is the horseshoe he shares with Nara: one, a director so imaginative that he gets away with making the artifice painfully obvious, the other, an animator so good at articulating characters that he’s happy with showing you the strings with which he puppeteers them.
Despite yet another charismatic lead artist having a visible impact, Kisekoi S2’s overarching identity is too strong to ever disappear. Instead, what happens is that the two tendencies tend to mix with each other. Yoshikawa’s deliberate acting doesn’t risk coming across as too clinical and serious, as his precise posing occasionally becomes a source of humor as well; for an obvious example, a binoculars-like shot is followed up by the type of silly pose that Marin is likely to adopt when her nerdy side takes over. The switches to blatantly cartoony animation can occur without ditching the calculated staging, and for that matter, without ditching Yoshikawa’s pen either—he personally key animated some of them as well.
The real highlight of the episode, though, is in Amane’s backstory. At this point, it should be obvious that Yoshikawa is more than a cold, technically proficient animation machine. He once again shows that much with a stunning flashback focused on the main duo’s new friend and his encounter with crossplay, which helped him forge an identity he’s finally comfortable with. Through some of the most ethereal drawings in the entire show (many by Yoshikawa himself), we witness his first experiences with makeup, wigs, and dresses. We see neither his face nor reflection, but it quickly becomes obvious that it’s because his past, regular self was one that he’d never been comfortable with. It’s impossible not to feel the contrast with his current persona, highlighted by all the cuts to the present clearly showing a happy face after so much obscuration of his expressions. The Amane of right now, the person cosplaying a female character while hanging out with Marin and Gojo, is the self that he loves and proudly projects outward.
This type of conflict is by no means new to Kisekoi. After all, Gojo’s own insecurities are also rooted in traumatic rejection over his gendered interests; and of course, Marin being a widely beloved, popular girl with some very male-coded hobbies is the flipside to his situation. Up until now, though, none of those situations had been presented in such striking fashion. If we add to that the way that Kisekoi’s exploration of otaku spaces widens—and this is only the beginning—the message of acceptance that had always been attached to the series starts feeling more meaningful.
The following episode ventures further in that regard. Although it’s the first chance for the production to take a bit of a breather, one aspect took a lot of work and it very much shows: the depiction of PrezHost. As is the norm with this season, an in-universe work briefly depicted in the manga becomes a fully fledged production effort within its anime adaptation. The beautiful designs by WEP’s Saki Takahashi and the evocative compositions it dashes out when necessary sell the appeal of the series, though it’s the concept itself that feels most important.
Even though Kisekoi rejects conforming to the preconceptions about what individuals ought to enjoy according to their age or gender, constantly doing so while only ever portraying danseimuke fiction (or types of work otherwise largely tolerated by men) would make its plea for acceptance ring rather hollow. This makes their fancy depiction of a shoujo manga turned popular live-action drama such a great choice, because it feels like it understands what teenage girls and families alike—including some boys, awkward about it they are—would get really into. I have to admit that, given the extremely obvious Ouran vibes of this fake series, I’d have loved to see much more overt mimicry of Takuya Igarashi’s direction; at best, Mamoru Kurosawa’s storyboardStoryboard (絵コンテ, ekonte): The blueprints of animation. A series of usually simple drawings serving as anime’s visual script, drawn on special sheets with fields for the animation cut number, notes for the staff and the matching lines of dialogue. More and its SHAFT flavor merely evoke vibes that feel like a distant stylistic cousin. That said, beautiful animation dedicated to something that strengthens your whole series’ message is hardly a reason to complain.
Between WEP’s early moments of excellence and his work across the 22/7 short films, Wakabayashi earned himself a reputation as a breathtaking director, the type that invites you into ethereal spaces where mundanity feels divine. Mind you, there is still plenty of room for delicacy and elegance across his boards here. Within an arc that strongly emphasizes collective work and the reliance on everyone’s specific skills, episode #17 allows the fundamentally subdued animation to do the talking; Gojo’s expert movements contrast with Marin’s well-meaning flubs, yet she’s the one who irradiates confidence with her body motion when she’s in her field. The intricacies of seemingly mundane animation tell us a lot, just by swinging from one of Marin’s beastly lunches to Gojo’s delicate eating as drawn by Shinnosuke Ota. Even that otherworldly vibe of Wakabayashi’s direction is channeled through the depiction of light, dyeing the profiles of the lead characters when they’re at their coolest and most reflective.
However, those are merely the gifts that you’ll find hidden within the bushes—or rather, in a very exuberant, colorful jungle. Wakabayashi and episode director Yuichiro Komuro, an acquaintance from WEP who already did solid work in Kisekoi S1, meet this sequel on its own terms. Stronger comedic edge, but also the incorporation of different genres we hadn’t explored before? Playful emphasis on the farcicality of animation assets, as well as a much higher diversity of materials? If that is the game we’re playing now, Wakabayashi will happily join everyone else. And by join, I mean perhaps best them all, with a single scene where Marin squeals about her crush being more densely packed than entire episodes; horror buildup, an imaginative TV set, slick paneling that breaks dimensions and media altogether, and here’s a cute shift in drawing style as a final reward. Wakabayashi may be playing under someone else’s rules, but he’s far from meek in the process. Episode #17 is out and proud about being directed, with more proactive camerawork than some hectic action anime and noticeable transitions with a tangible link to the narrative.
For as much as episodes like this rely on the brilliance of a special director, though, this level of success is only possible in the right environment. This is made clear by one of the quirkiest sequences: the puppet show used for an educational corner about hina dolls. The genesis is within Wakabayashi’s storyboards, but the development into such a joyful, involved process relied on countless other people being just as proactive. For starters, the animation producer who asked about whether that sequence would be drawn or performed in real life, then immediately considered the possibility of the latter when Wakabayashi said it could be fun. There’s Umehara himself, who’d been watching a documentary about puppeteer Haruka Yamada and pitched her name. The process this escalated into involved all sorts of specialists from that field, plus some renowned anime figures; no one better than Bocchi’s director Keiichiro Saito to nail the designs, as dolls are an interest of his and he has lots of experience turning anime characters into amusing real props. Even if you secure a unique talent like Wakabayashi, you can’t take for granted the willingness to go this far, the knowledge about various fields, and of course the time and resources required for these side quests.
And yet, it’s that emphasis on clinical forms of animation that also makes it feel somewhat dispassionate—especially after the playfulness of Wakabayashi’s episode. The delivery is so fancy that it easily passes any coolness test, and it certainly has nuggets of characters as well; watching the shift in Marin’s demeanor when she’s performing makes for a very literal, great example of character acting in animation. But rather than leaning into the fun spirit of a school festival, the direction feels very quiet and subservient to an artist who can lean towards the mechanical. It’s worth noting that the most evocative shots in the entire episode, which break free from its cold restraint, come by the hand of Yusuke Kawakami. Those blues are a reminder of the way he already stole the show once, with that delightful eighth episode of the first season.
Kisekoi S2 is certainly not the type of show to dwell in impassionate technicality for too long, so it immediately takes a swing with another fun episode captained by Nara. A leadership that this time around doesn’t merely involve storyboarding and direction, but even writing the script as well. Given that the animation director is Keito Oda, it ends up becoming quite the preview for the second season of Bocchi that they’re meant to lead together. His touch can be felt through the spacious layoutsLayouts (レイアウト): The drawings where animation is actually born; they expand the usually simple visual ideas from the storyboard into the actual skeleton of animation, detailing both the work of the key animator and the background artists. and the character art itself, with scenes like the one at the karaoke feeling particularly familiar. A noticeably softer feel within a series where the designs normally lean in sharper directions.
Even though Nara mostly plays with regular tools for this episode, the same eclecticism we’ve been praising so far is all over the episode. At no point can you be sure about which technique, palette, and type of stylization he’s going to deploy when depicting Marin’s struggles. This helps spice up an episode that is otherwise a simple breather. Weight gain scenarios in anime rarely lead to a fun time; you don’t have to start considering whether they’re problematic or not to realize that they’re formulaic and repetitive. However, within a show where bodies are meaningfully explored and thanks to Nara’s amusing resourcefulness, it becomes yet another entertaining episode.
Additionally, there is a reason why we said that the director mostly uses regular tools in episode #19. The highlight is a sequence built upon a 3D scan of a real park, in a process that took 9 months to complete. Although there are technical points of friction like Marin’s lack of a projected shadow, this was a tremendous amount of effort applied to a fundamentally compelling idea. Within regular comics, a sudden switch to a series of identical panel shapes feels unnatural. In the context of a series about cosplay, that’s enough to tell that someone is taking photos. But what about anime (and more broadly, film) where the aspect ratio is consistent? A solution can be to reimagine the whole sequence as a combination of behind-the-camera POV and snapshots that don’t reject the continuity.
While on the surface it might seem like a more modest showing, episode #20 is—in conjunction with the next one—a defining moment of Kisekoi S2. Director and storyboarder Yuuki Gotou is still a bit of a rookie in this field, but may prove to be one of the best scouting moves for the team. Alongside the small changes in the script, the direction toys with the themes of the series in a way that casually solidifies the entire cast. Gojo and Marin attend a cosplay event and come across acquaintances, including multiple friend-of-a-friend scenarios. Those involve someone who, in the manga, is merely mentioned as having been too busy to attend. In the end, we don’t know much about her, and she doesn’t even register as a person. What does Gotou’s episode do, though? It transforms the manga’s plain infodumping about cosplay culture into a fake program that stars her as the host, which makes the eventual reveal that she couldn’t show up more amusing and meaningful; now she actually is a person, albeit a pitiful one. The delivery of the episode is enhanced by similar small choices, in a way that is best appreciated if you check it out alongside the source material.
The immediate continuity in the events links that episode to #21, which also underlines the essence of season 2’s success. I’m sure we’ve all witnessed discourse about anime’s self-indulgent focus on otaku culture at some point. The very idea of acknowledging its own quirks and customs is framed as an ontological evil, though really, those complaints amount to little more than cheap shots at easy targets that people can frame as progressive, refined stances. Were they truly that thoughtful about cartoons, people would realize that such anime’s common failing isn’t the awareness and interest in its surrounding culture—it’s the exact opposite. Anime isn’t obsessed with otaku, but rather with going through familiar motions and myopically misrepresenting a culture that is much broader than we often see. Every late-night show that winks at a male audience about tropes they’ll recognize is blissfully unaware of the history of entire genres and demographics; and for that matter, about the ones that it’s supposed to know as well, given how many gamified Narou fantasies fundamentally don’t understand videogames.
Due to Marin’s choices of cosplay and the unbalanced presentation of the first season, Kisekoi risked leaning a bit in that direction as well. But with a series that genuinely wants to engage with the culture it explores, and a team willing to push its ideas even further, that simply couldn’t come to pass. The most amusing example of this across two episodes is Marin’s cosplay friends, as women who feel representative of distinct attitudes seen in female otaku spaces. From the resonant ways in which proactive fandom is linked to creative acts to the jokes they make, there’s something palpably authentic about it. Nerdy women don’t morph into vague fujoshi jokes, but instead showcase highly specific behaviors like seeing eroticism in sports manga that read completely safe to people whose brains aren’t wired the same way. Kisekoi S2 gets a lot of humor out of their exaggerated antics—both #20 and #21 are a riot about this—but these are just one step removed from real nerds you wouldn’t find in many anime that claim to have otaku cred.
This exploration continues with the type of fictional works that motivate their next cosplay projects. Just like PrezHost felt like a spot-on choice for a group of regular teenagers, an indie horror game like Corpse is perfect for this nerdier demographic of young adults and students; if you wanted to maximize the authenticity, it should have been a clone of Identity V as that was a phenomenon among young women, but their slight departure still becomes a believable passion for this group. And most importantly, it looks stunning. Following the trend you’ve heard about over and over, a loosely depicted in-universe game becomes a fully-fledged production effort led by specialists—in this case, pixel artist narume. It’s quite a shame that, no matter how many times I try to access the website they made for the game, it doesn’t become something I can actually play.
The purposeful direction of Haruka Tsuzuki in episode #21 makes it a compelling experience, even beyond its thematic success. Though in a way, its most brilliant scene is still tied to that—Marin’s subjectivity being so clearly depicted is one of the ways in which Kisekoi pushes back against common failings of the genre, after all. When she misunderstands what Gojo is buying, diegetic green lights flash green, like a traffic light signaling his resolve to go ahead. Marin’s panic over the idea of getting physically intimate coincides not just with a camera switch to show an adults-only zone of the store nearby, but also with the lights turning red. She doesn’t exactly feel ready… but the more she thinks about it, the lights switch to pink. If I have to explain what this one means, please go ask your parents instead.
Season 2 thrives because of this broader, deeper depiction of cosplay as an extension of otaku culture. As we mentioned earlier, it makes the message of acceptance feel like it carries much more weight; with a palpable interest in more diverse groups of people, the words of encouragement about finding your passions regardless of what society expects you to do have a stronger impact. Since the preceding season faltered by focusing on arcs where these ideas were still raw, while also introducing biased framing of its own, there’s a temptation to claim that Kisekoi S2 is superior because it stuck to the source material even more. And let’s make it clear: no, it did not. At least, not in those absolute terms.
There is an argument to be made that it better captures the fully-developed philosophy of the source material; the argument is, in fact, this entire write-up. That said, much of our focus has also been on how Shinohara’s desire to increase the expressivity and the arrival of Nara have shifted the whole show toward comedy. Kisekoi has always had a sense of humor, but there’s no denying that this season dials up that aspect way beyond the source material. That has been, as a whole, part of the recipe behind such an excellent season.
And yet, we should also consider the (admittedly rare) occasions where it introduces some friction. If we look back at episode #20, one of the highlights in Gotou’s direction is the goofy first meeting between Akira and Marin. Since we’re taking a retrospective look after the end of the broadcast, there’s no need to hide the truth: Akira has a tremendous crush on her. However, their entire arc is built upon everyone’s assumption that she hates Marin, as she gets tense and quiet whenever they’re together. The manga achieves this through vaguely ominous depictions of Akira, which would normally be read as animosity but still leaves room for the final punchline. The adaptation mostly attempts to do the same… except their first meeting is so comedic, so obvious in the falling-in-love angle, that it’s impossible to buy into the misdirection. Every now and then, it’s in fact possible to be too funny for your own good.
If we’re talking about the relative weaknesses of the season, episode #22 is a good reminder that outrunning the scheduling demons—especially if you enjoy taking up creative strolls to the side—is hard even for blessed projects. Conceptually, it’s as solid as ever. Marin’s sense of personhood remains central to everything, with her own struggles with love and sexuality being as carefully developed (if not more) than anything pertaining to Gojo. Being treated to another showcase of Corpse’s beautiful style is worth the price of admission, and you can once again tell that Fukuda understands nerds as she writes them salivating over newcomers’ opinions on their faves. It is, though, a somewhat rougher animation effort despite all the superstars in various positions of support. While the decline in quality is only relative to the high standards of Kisekoi S2, seeing what caliber of artist it took to accomplish an acceptable result speaks volumes about how tight things got.
Thanks to the small structural changes to the adaptation, this episode is able to reinforce the parallels between Akira’s situation and the world’s most beloved cosplayer Juju-sama (sentence collectively written by Marin and her sister). Sure, Juju’s got a supportive family and has been able to chase her dreams since an earlier age, but there have always been hints that she holds back somewhat. As a cosplayer with utmost respect for the characters, she never dared to attempt outfits where her body type didn’t directly match that of the original. This is why we see similar framing as that of a student Akira, feeling cornered before she stumbled upon a space to be herself. Nara may be an outrageous director, as proven by how quickly he unleashes paper cutout puppets again, but you can see his a subtler type of cheekiness in his storyboards as well; cutting to Juju’s shoes with massive platforms during a conversation about overcoming body types is the type of choice that will make you smile if you notice it.
On top of that thematic tightness and meaningful direction, episode #23 is also an amazing showcase of animation prowess. Separating these aspects doesn’t feel right in the first place; the compelling ideas rely on the author’s knowledge about the specifics of cosplay, which are then delivered through extremely thorough and careful animation. The likes of Odashi and Yuka Yoshikawa shine the best in that regard, though it’s worth noting that the entire episode is brimming with high-quality animation—and most importantly, with respect for the process of creating things as an expression of identity. Be it the Kobayashi-like acting as Juju storms out during a pivotal conversation about that, or a familiar representation of cosplay as a means to reach seemingly impossible goals by Hirotaka Kato, you can never dissociate the episode’s beautiful art from its belief that making things can allow us to be our real selves.
Again, it’s no secret that an episode like #23 was produced under strict time constraints; perhaps not in absolute terms, but very much so when you consider its level of ambition. In the context of not just this series but the production line we’ve been talking about all along, what’s interesting isn’t the achievement itself, but how it relates to an evolution we’ve observed before. Umehara’s more considered stance and CloverWorks’ improving infrastructure have been recurring themes, but there’s been one key piece of information relating to both that we’ve been keeping a secret. For as much as we’ve referred to this team as Umehara’s gang, which it very much is, you may have noticed that earlier we talked about a separate animation producer—the position that Umehara held in previous projects. So, what happened here?
As he has alluded to on Twitter but more extensively talked about in his Newtype interview, Umehara is not just aware of CloverWorks’ changes, but also quite hopeful about its up-and-coming management personnel. In his view, most of them are just one piece of advice away from figuring out the tricks to create excellent work. And yet, being the animation producer, he tends to be too far from the trenches for those less experienced members to come to him for advice… unless things have gotten really dire. That is, to some degree, simply not true; Umehara is too emotionally invested in the creative process to separate himself from it, no matter what his position at the company is. However, it’s correct that production assistants are more likely to go to their immediate superior rather than someone two steps above when they’ve simply got some doubts. And thus, Umehara has been the production desk for Kisekoi S2, whereas Shou Someno has replaced him in the producer chair.
The first-hand advice Umehara has been able to give will surely be meaningful for the careers of multiple production assistants. And just as importantly, Kisekoi S2 has been an excellent lesson for him. Right after the broadcast of episode #23, and even acknowledging the lack of time, Umehara expressed his delight about what the team had accomplished for the one episode where he was not at all involved in the management process. That future he dreamed of, where the quality of his production line’s output could be maintained without his constant presence, has finally come. Chances are that it could have come faster and less painfully if he hadn’t been so afraid of delegation before, if this team’s well-meaning passion had been channeled in more reasonable ways. Whatever the case, this feels like a positive change if we intend to balance excellent quality with healthier environments… as much as you can within the regime of a studio like this, anyway.
Our final stop is an all-hands-on-deck finale, with Shinohara being assisted by multiple regulars on the team. Though they all made it to the goal with no energy to spare, the sheer concentration of exceptional artists elevates the finale to a level where most people would never notice the exhaustion. The character art retains the polish that the first season could only sniff at its best, and the animation is thoroughly entertaining once again; a special shout-out must go to Yusei Koumoto, who made the scene that precedes the reveal about Akira’s real feelings for Marin even funnier than the punchline itself.
More than anything else, though, the finale shines by reaping the rewards of all the great creative choices that the season has made beforehand. In contrast to the manga, where Corpse was drawn normally, having developed a distinct pixel art style for it opens up new doors for the adaptation. The classic practice of recreating iconic visuals and scenes during cosplay photoshoots is much more interesting when we’re directly contrasting two styles, each with its own quirks. The interest in the subject matter feels fully represented in an anime that has gone this far in depicting it, and in the process, likely gotten more viewers interested in cosplay and photographyPhotography (撮影, Satsuei): The marriage of elements produced by different departments into a finished picture, involving filtering to make it more harmonious. A name inherited from the past, when cameras were actually used during this process.. Perhaps, as Kisekoi believes, that might help them establish an identity they’re more comfortable with as well.
Even as someone who enjoyed the series, especially in manga form, the excellence of Kisekoi S2 has been truly shocking. I wouldn’t hesitate to call it the best, most compelling embodiment of the series’ ideas, as the lengths they went to expand on the in-universe works have fueled everything that was already excellent about Kisekoi. It helps, of course, that its series directorSeries Director: (監督, kantoku): The person in charge of the entire production, both as a creative decision-maker and final supervisor. They outrank the rest of the staff and ultimately have the last word. Series with different levels of directors do exist however – Chief Director, Assistant Director, Series Episode Director, all sorts of non-standard roles. The hierarchy in those instances is a case by case scenario. has grown alongside the production line, especially with the help of amusing Bocchi refugees. Despite a fair amount of change behind the scenes and the exploration of more complex topics, the team hasn’t forgotten they’re making a romcom—and so, that stronger animation muscle and more refined direction also focus on making the characters cuter than ever. Given that we’re sure to get a sequel that wraps up the series altogether, I can only hope we’re blessed with an adaptation this inspired again. It might not dethrone Kisekoi S2, but if it’s half as good, it’ll already be a remarkable anime.
Support us on Patreon to help us reach our new goal to sustain the animation archive at Sakugabooru, SakugaSakuga (作画): Technically drawing pictures but more specifically animation. Western fans have long since appropriated the word to refer to instances of particularly good animation, in the same way that a subset of Japanese fans do. Pretty integral to our sites’brand. Video on Youtube, as well as this SakugaSakuga (作画): Technically drawing pictures but more specifically animation. Western fans have long since appropriated the word to refer to instances of particularly good animation, in the same way that a subset of Japanese fans do. Pretty integral to our sites’brand. Blog. Thanks to everyone who’s helped out so far!
